Să spunem că te sună educatoarea fiului tău să îți spună că Andrei (5 ani) s-a bătut cu un coleg și că trebuie să vii la grădiniță, să discutați despre asta.
Pentru câteva secunde, rămâi fără cuvinte. Nici nu știi cum să reacționezi… ce să-i răspunzi. În același timp, simți că îți urcă sângele în cap.
Copilul tău?
Ceva nu se leagă, Andrei nu e agresiv – îți vine imediat în minte.
La grădiniță, educatoarea ți-a spus că a fost nevoită să îl pedepsească pe Andrei și ți-a povestit toată scena: cum i-a găsit pe cei doi pe jos, lângă ușă, că își trăgeau de bluze și chiar că ceilalți copii au spus că Andrei a început.
Andrei a început…
Tu ai încredere în felul în care îți educi copilul și nu îți vine să crezi ce auzi. Ceva îți spune că în spatele acestei povești e ceva mai mult.
– Ba da, mami, eu am început. Îmi pare rău.
Faci ochii mari.
“Înghiți” că s-a bătut și chiar că l-a pedepsit educatoarea… dar că el a început…
Asta chiar îți dă de gândit. Mai cu seamă că Andrei nu minte, deci șansele că așa s-a întâmplat, cresc.
Dar simți că e mai mult decât atât și că asta e doar o parte din poveste. E ce se vede la suprafață. Așa că aștepți să ajungeți acasă, să vorbiți doar voi doi.
Acasă, Andrei e supărat. Abia dacă scoate un cuvânt, dar când îi spui că ar fi bine să vorbiți cu mama copilului, să își ceară scuze pentru ce s-a întâmplat, izbucnește:
– Ți-am zis că îmi pare rău. Tu crezi că îmi place să mă bat?
– Tocmai că știu că nu îți place, de ce ai făcut-o?
– Mă tot ciupea de mână! De o săptămână, tot asta făcea. Și i-am zis să mă lase în pace, dar nu a încetat. Doamna a zis să nu fim pârâcioși și nu am vrut să îi zic. Dar când l-am spus doamnei, s-a oprit. Și apoi a râs de mine. M-a făcut pârâcios. Azi, m-a ciupit iar. Și n-am mai vrut să-l pârăsc, așa că l-am împins. Și apoi am început să ne batem și ne-a prins doamna.
Imaginează-ți în ce situație era acest copil: știa că nu e bine să lovească și că nu era bine să vorbească despre asta (ca să nu pârască). Era o situație fără ieșire, în care chiar și cei mai multi adulți ar claca.
Atunci când cauți să înțelegi situația așa cum este ea în realitate (și nu te grăbești să pedepsești sau să rezolvi tu situația), îți poți da seama care din cele Trei Nevoi Psihologice de bază e afectată: Conectarea, Competența sau Controlul.
Când vine vorba despre conflicte, în general, cei mai mulți părinți fie își pedepsesc copiii, fie încearcă să rezolve ei “dar dă-i jucăria”, “ești mai mare”, “lasă-l pe el primul”, sau chiar “nu vă mai jucați niciunul cu mașinuța”.
Ce vreau să subliniez, este că un copil are nevoie să învețe atât cum să își rezolve conflictele, cât și cum să își exprime emoțiile, mai cu seamă pe cele puternice, cum sunt nervii sau furia.
Iar părintele este cel mai bun exemplu care îi poate preda copilului cum să facă asta (primești câteva idei în acest articol).
Sunt două căi prin care poți alege să îți manifești (iar copilul învață de la tine) aceste emoții puternice și să le scoți afară (asta dacă vrei să nu te îmbolnăvești):
1. Prin ridicat de ton, lovit, țipat – nesănătos, dar foarte des practicat, mai cu seamă de către părinții autoritari,
2. Printr-un sport – sănătos, aproape deloc practicat (la final ți-am scris câteva exemple).
În 2018, Keren Shahar, de la Universitatea Tel Aviv, a făcut un studiu pentru a observa cum pot copiii să își exteriorizeze furia, într-un mod sănătos și controlat.
În acest studiu au fost implicați peste 600 de copii din 25 de școli din Israel, care timp de 24 de săptămâni au avut un program after-school bazat pe activități sportive.
Concluzia ei a fost că pe lângă condiția fizică, copiii implicați în această cercetare, și-au îmbunătățit semnificativ comportamentul, emoțiile, concentrarea și au avut mai puține certuri și implicări în conflicte.
Ce vreau să subliniez cu asta e că dacă nu le dăm șansa copiilor noștri să își manifeste aceste emoții puternice într-un cadru sănătos (sport), o vor face oricum.
Cu ceilalți copii, pentru început.
Iar aceste conflicte, pe termen lung, formează o fundație nesănătoasă pe care se așează, treptat, ani la rând, alte conflicte, până la maturitate.
Povestea cu care am început acest articol este inspirată din realitate.
I s-a întâmplat unei prietene. Iar ce a descoperit, după ce a stat de vorbă și cu mama celuilalt băiat, este exact motivul pentru care am vrut ca povestea ei să ajungă și la tine.
Pentru că poate ai fost și tu într-o situație asemănătoare.
Băiatul cu care Andrei se bătuse, “primise”, de curând, un frățior. Iar asta, în mintea lui, în contextul în care nu fusese deloc pregătit pentru această schimbare, se traducea: nu mai sunt important.
Într-adevăr, un bebeluș nou în casă poate presupune schimbarea totală a rutinei întregii familii. Mai ales pentru fratele mai mare.
Intervin nopțile nedormite – poate chiar și pentru copilul mai mare, dacă, în fiecare noapte, bebelușul trezește toată casa cu plânsetele lui.
Copilul mai mare nu mai primește aceeași atenție de la părinți pentru că cel mic e dependent de ei – el se poate descurca și singur.
Poate lipsa somnului își spune cuvântul și tati mai ridică un ton când copilul mare insistă că vrea încă un pahar cu apă – deși tati abia a așteptat să se pună în pat și a stins deja lumina.
Poate, când îl vede pe fratele lui mai mic că papă țiți de la mama lui, i se activează amintiri de când era el în brațele mamei – simte că e înlocuit.
Și lista ar mai putea continua, iar părinții cu mai mulți copii știu exact despre ce vorbesc, nu-i așa?
Cum îți spuneam și mai sus, în spatele conflictelor dintre copii e nesatisfacerea uneia dintre Cele Trei Nevoi Psihologice de bază.
În cazul colegului lui Andrei a fost Conectarea cu părinții lui. Sau mai bine zis, lipsa conectării cu părinții lui.
Iată doi pași pe care îi poți bifa ușor, ca să îl ajuți pe copilul tău să nu își exprime agresivitatea spre ceilalți oameni:
1. Conectează-te cu el și exprimă în cuvinte, de fiecare dată, ce simți.
Astfel, prin puterea exemplului, îi predai că este firesc să simți și iubire, la fel de mult precum poți simți nervi, furie, sau chiar agresivitate. Mai mult decât atât, îl ajuți să conștientizeze aceste emoții și să le scoată, fără să se identifice cu ele.
Ex:
Uite, acum simt furie (evită construcții de tipul sunt furioasă). S-a întâmplat asta pentru că tocmai ai aruncat pe jos acel pahar, deși ți-am spus că se va sparge. Îmi voi lua 2 minute să mă calmez. Așa că voi merge în camera cealaltă și voi face niște genuflexiuni. Până mă întorc, te rog să te gândești cum alegi ca cioburile să ajungă la gunoi: fie le strângi singur, fie facem muncă în echipă și te ajut.
Sau
Simt nervi pentru că tocmai am citit ultima factură de la curent. Deși îmi vine să țip, aleg să dau drumul la muzică mai tare și să dansez. Asta o să mă ajute să scot nervii afară. Ce zici, alegi tu piesa pe care să dansez? Poți face și tu asta, dacă vrei.
Sau
Uite, am avut o zi grea la birou. Șeful meu a țipat la mine, iar eu acum simt frustrare. Aș vrea să scot asta afară într-un mod sănătos, fără să îmi vărs emoțiile pe tine, așa că voi ieși la alergat. Ți-ar plăcea să vii și tu cu mine în parcul central?
2. Poziționează-te pe mijloc și încearcă să te abții să treci la extreme.
Ex:
Te sună educatoarea și îți spune că al tău copil s-a bătut cu un altul.
E nasol să primești o astfel de veste.
Știu, ai noștri ne-ar fi caftit pentru o “rușine” ca asta. Dar adu-ți aminte cum te simțeai tu când o încasai sau erai pedepsit. Jalnic? Mic? Frustrat? Neînsemnat? Rușinat?
Toate aceste emoții îngroapă, de-a dreptul, stima de sine.
Ce poți face în acest caz: pune întrebări. Multe.
Cum s-a întâmplat?
Cum te-ai simțit?
Cum crezi că s-a simțit celălalt copil?
Cum ai fi făcut dacă erai în locul educatoarei?
Toate astea te vor ajuta să înțelegi mai bine “de ce-ul” din spatele acelui comportament.
Mai mult decât atât, îl ajuți astfel pe copil să înțeleagă și el problema, din mai multe unghiuri. Și apoi, la final, puteți agrea ce poate face diferit data viitoare ca să nu mai ajungă în această situație.
Îmbrățișez,
Urania
