Amos începe luni școala. La fel, mii de elevi din România și din toată lumea. Vestea că va purta mască în timpul orelor (alături de toate celelalte măsuri anunțate de Ministerul Educației), mi-a lăsat un gust amar. Poate, deloc întamplător, Amos a început să plângă. Am avut parte de momente dificile, el nevoie de multă empatie, eu de timp să înțeleg această realitate, s-o așez în mine, să mă documentez, să compar, să-mi răspund la întrebări. S-o accept? Încă încerc să schimb cum pot această decizie. Nu cred ca măștile purtate în sală de curs sunt o decizie bună. Și dacă nu voi putea, voi înțelege ce înseamna de fapt, o dată în plus, adaptarea.

Gaspar este unul dintre primii oameni la care m-am uitat pentru răspunsuri. Asta pentru că reușește mereu să fie echilibrat, sa pună lumina pe zone aparent invizibile, pentru că vorbește mereu despre puterea relațiilor și forța noastră de adaptare.

Gaspar este psiholog clinician și psihoterapeut relațional.
Sper sa te ajute și pe tine felul înțelept în care pune problema.

Nicăieri în țările din Europa, copiii de școală primară nu poartă mască. Nicăieri în Europa, copiii nu poartă mască în sala de curs. A fost un stat în Germania care a propus această măsură, dar ea a fost ridicată din cauza reacției negative a profesorilor și părinților. Nici nu mai amintim de cuștile de plexiglas, care doar la noi s-au inventat. De ce reacționăm noi altfel decât celelalte popoare din jurul nostru?

Fiecare popor are propria istorie culturală și psihologică. Iar atunci când vine vorba despre o criză, așa cum e pandemia de COVID-19, fiecare se apără cum știe și cum poate mai bine. Unele popoare implementează reguli și măsuri de protecție mai flexibile, altele aleg comportamente mai rigide. Noi, ca români, avem multe traume psihologice și identitare – iar acestea devin vizibile mai ales în momentele foarte dificile. Acestea sunt situațiile în care am avea nevoie de lideri flexibili la minte, curajoși în exprimare emoțională și deschiși să comunice cu oamenii de știință și cu cei care studiază și analizează psihologia comportamentului uman.

Am călătorit în această vară în mai multe localități din țară. Am văzut copii jucându-se împreună, în parcuri sau oriunde. Cei mai mulți s-au întâlnit cu bunicii toată vara, ba chiar au stat împreună cu ei. Ce pot înțelege copiii acum, când li se explică să poarte masca la școală pentru a nu duce virusul acasă?

Eu cred mult în capacitatea copiilor de a fi rezilienți și, uneori, cu tot respectul, consider că ei înțeleg mai multe chiar și decât adulții. Nu este pentru prima dată, din păcate, când un copil primește mesaje contradictorii sau incongruente, apropo de o vară fără mască și o toamnă cu mască. Sigur că asta nu înseamnă că noi le putem spune orice sau că cei mici pot duce „orice‟. De asemenea, cred că toată experiența aceasta (cu măștile, distanțarea fizică și igienizarea) îi poate ajuta pe copii să-și dezvolte un simț al responsabilității și-i poate învăța să fie mai atenți la propria sănătate.

Datorită profesiei, încerc să mă raportez la viață în așa fel, încât să accept realitatea și să caut să descopăr ce putem învăța din fiecare experiență. Astfel că poate copiii (nu am naivitatea de a crede că toți, dar poate că unii dintre ei) vor învăța să spună mai des „Nu‟ și să pună „limite‟ tuturor celor care ar deveni mai intruzivi. Purtarea măștilor nu este confortabilă, pentru majoritatea dintre noi, dar nici nu cred că este cea mai mare nedreptate care ni s-a comis vreodată. Personal, sunt adeptul comportamentelor de protecție aplicate într-un mod conștient și responsabil. Dar aș sublinia faptul că nu este vorba doar despre mască – acesta este un context în care cadrele didactice se pot apropia altfel de copii (poate mai mult emoțional și sufletește) – ci sper că violența fizică din școli va scădea semnificativ și cei mici să primească mai multă atenție pozitivă din partea părinților.

Foarte mulți părinți se tem de înrăutățirea fenomenului de bullying, o dată cu primul strănut sau prima febră manifestate de un copil. Cum crezi că se vor comporta copiii în aceste condiții și ce putem noi face pentru a nu risca înrăutățirea acestui fenomen?

Riscuri există mereu. Iar copiii au nevoie de adulții din jur pentru a-și gestiona fricile, îngrijorările și pentru a face față momentelor dificile. Dacă bullying-ul va crește, asta va arăta că noi, ca adulți, nu ne facem suficient de bine treaba – că i-am lăsat pe copii în durerea lor și că nu înțelegem că în spatele agresivității se pitesc strigătele mute de ajutor.

Astfel de condiții îi pot ajuta pe copii să-și dezvolte cel mai bine inteligența emoțională, deoarece aceasta se cultivă „la cald‟. Le putem vorbi teoretic copiilor despre emoții, dar nu-i va ajuta prea mult. Însă pot învăța multe despre ei înșiși, despre ceilalți și despre relații dacă suntem alături de ei atunci când frica, anxietatea, panica sau furia devin copleșitoare. În astfel de momente grele, copiii au nevoie de adulți prezenți într-o manieră conștientă, care să nu-i împartă în „victime‟ și „agresori‟, ci care să își asume curajul de a face ceva „nou‟, de a avea compasiune față de toții copiii și de a se conecta la aceștia cu intenția de a alina suferința, a cultiva încrederea și a dezvolta abilități de autocontrol și autoreglare emoțională.

Ce impact pot avea aceste măsuri pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor noștri? Mă gândesc la modul în care intră în școală, aliniați la un metru distanță, luându-li-se temperatura, mai apoi așezându-se cu masca pe față la pupitre, neinteracționând cu ceilalți copii, neputând să-i îmbrățișeze sau să se joace împreună.

Categoric, lipsa îmbrățișărilor este o mare durere, mai ales pentru că noi ne liniștim anxietatea atunci când o persoană de încredere ne oferă o îmbrățișare sigură. Cu alte cuvinte, vom avea de „conținut‟ (în calitate de părinți, profesori, bunici, bone și frați) multă frustrare, care vine din partea copiilor. Dar, totodată, sper ca generațiile acestea de elevi să învețe ce înseamnă respectarea spațiului personal și așteptarea rândului – două deprinderi care lipsesc cu desăvârșire din cultura relațională a multor români. Eu sunt o fire introvertită și am nevoie ca spațiul meu personal să fie respectat (atât cel fizic, cât și cel psihologic) și, odată cu regulile de distanțare fizică, am realizat că nu mă mai simt atât de invadat de comportamentele oamenilor care uită că nu toată lumea este la fel ca ei. Cred că acest efort pe care-l depunem cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare, poate avea nenumărate beneficii și nu doar în lupta cu coronavirusul, ci și în restructurarea obiceiurilor noastre de relaționare și respectare a celor din jur.

Cum arată, din punctul tău de vedere, harta mentală a unui copil care acum începe școala? Cum își poate satisface nevoia de conectare, nevăzându-și nici colegii, dar nici învățătoarea?

Aceasta este o întrebare foarte bună. Copilul care acum începe școala – cu siguranță – nu are experiența unui alt început de școală; ceea ce înseamnă că se expune pentru prima dată unui context nou (care oricum poate fi stresant și „supărător‟). Mai greu, estimez, va fi pentru aceia care nu ajung pentru prima dată la școală și care deja au experiența unui „altfel‟ de început sau a unei „altfel‟ de școli. De asemenea, îngrijorarea mai mare o văd în mintea părinților care (pornind de la experiența lor de foști elevi) au termen de comparație și care s-ar putea să proiecteze asupra copilului propriile temeri și îngrijorări.

Un alt fapt interesant pe care l-am auzit, de curând, de la un școlar mic este că în spatele măștii el se simte mai curajos. Mi-a spus că parcă masca îl ajută să vorbească mai tare și să nu se rușineze de reacțiile sale faciale. Este ca atunci când adolescenții sau adulții cu anxietate socială poartă ochelari de soare și câte o șapcă – asta le dă un sentiment de siguranță.

Desigur că nu putem generaliza experiența acestui copil, dar putem să ne gândim la faptul că poate copiii își vor utiliza mai mult alte simțuri pentru a putea comunica cu învățătoarea și colegii de clasă. Uneori, nevoia de conectare este asigurată de contactul fizic (care, repet, este esențial, mai ales în interacțiunea cu părinții și rudele de sânge); alteori, avem nevoie ca ceilalți să rămână la o anumită distanță fizică de noi și să-i simțim aproape prin căldura vocii, curiozitatea cu care adresează întrebări și bunătatea din ochii când ne privesc.

Este școala online o soluție? Dar homeschooling-ul? Ce părere ai despre interesul în creștere al părinților față de această formă de învățământ? Ce impact poate avea asupra copiilor această prelungire a învățării de acasă?

Sincer, consider că ceea ce noi am numit școală online în perioada martie-iulie a fost un experiment prea puțin reușit. În acele luni, ar fi fost mult mai util pentru viitorul fiecărui copil și pentru umanitate să vorbim cu copiii despre emoții, sentimente, trăiri și să-i ajutăm să-și cultive încrederea în relații. Dar noi am ales, din nou, matematica, limba română și alte materii vedetă care sunt importante, dar nici pe departe atât de necesare pe cât ar fi cultivarea inteligenței emoționale și relaționale; materii la care România este demult repetentă și nu mai trece clasa.

Revenind la homeschooling, cred că poate fi o alegere înțeleaptă pentru multe familii, mai ales pentru acelea în care adulții au bune abilități de gestionare a propriilor emoții și care știu că educația nu se face cu amenințări, critici, privare de obiecte sau „castane‟ parașutate în diferite părți ale corpului copilului. Dar cunosc și părinți care nu au nici răbdarea și nici disponibilitatea necesară pentru a rămâne flexibili și respectuoși alături de un copil care se aventurează pe tărâmurile învățării.

Cum putem să satisfacem nevoile psihologice de bază ale copiilor noștri, în condițiile stricte impuse de Ministerul Învățământului? Îmi pare că ai noștri copii vor fi transformați rapid în roboței care merg doar pe liniile colorate ale anilor lor de studiu, stau în banca lor, nu vorbesc neîntrebați, nu se joacă în pauze și nu pot interacționa cu ceilalți copii. Despre ce este școala, de fapt?

Înțeleg îngrijorarea și preocuparea din spatele acestei întrebări și, din toate punctele de vedere, teama, preocuparea și anxietatea au perfect sens. Cred, însă, în faptul că autoritatea interioară a unei persoane nu poate fi atât de ușor demolată. O ființă umană poate dezvolta un comportament robotizat atunci când mediul de acasă (sau cel în care petrece 24 de ore din 24, timp de mai multe luni sau mai mulți ani) este ostil și amenințător, atunci când copilul nu poate descărca în interacțiunea cu „ai săi‟ emoțiile greu de tolerat și atunci când nu găsește alinare în cuvintele și brațele părintelui.

Nu-mi pot imagina ca în România secolului XXI, copiii să stea în bancă fără să încalce regulile impuse de școală și vreau să cred că acest gând există și în mintea autorităților.

În viziunea mea, școala este despre descoperirea sinelui și despre dezvoltarea de abilități. Iar acum, viața ne arată că Universul are, așa cum se întâmplă adesea, un plan mai măreț decât îngustimea minții noastre. Cu alte cuvinte, trecem printr-o perioadă foarte dificilă, în care criza ne-a dezgolit corpul psihologic și noi avem de suportat nuditatea emoțională proprie și a celor din jur. Ceea ce ne sperie, ne activează butonul biologic de panică și ne dezlănțuie atitudinea de haos sau rigiditate. Dar acesta este și un context bun de învățare pentru noi toți, unul în care ne putem observa cu atenție reacțiile și putem alege să acționăm în conformitate cu valorile noastre de viață.

Dacă ai avea copil, ai putea să fii liniștit ducându-l la școală, știind ca va sta minimum 5 ore cu masca pe față și că șansele să fie amenințat dacă și-o scoate sunt foarte mari? Ce ai alege pentru tine personal?

„Liniștea‟ este un lux în vremea pandemiei, nu aș ținti către aceasta (acum). Noi suntem într-o perioadă în care totul este incert și în schimbare și avem nevoie de adaptare pentru a ne păstra arhitectura psihologică. Cred că mi s-ar rupe sufletul în două la gândul că al meu copil va trece fără mine printr-o astfel de experiență dificilă. Așa că aș exersa cu el purtarea măștii acasă și i-aș reaminti că disconfortul este parte din viață, iar noi, acum, putem învăța să tolerăm o parte din ceea ce este greu. Iar eu aș practica mindfulness (la greu) și aș repeta multe mantre în gând.

Copiilor le plac poveștile cu eroi și poate că-i pură întâmplare (sau nu), dar mulți dintre eroii din povești și filme poartă măști. Și cred că i-aș mai vorbi despre cele patru valori importante pentru mine: curajul, compasiunea, conectarea și credința. Curajul de a ne trăi viețile cu demnitate, chiar dacă este greu. Compasiunea de a avea grijă de sufletul nostru (atunci când ne este frică și simțim teamă) în așa fel încât să nu le facem rău nici celor din jur. Conectarea la știință, intuiție și la felul în care văd alții acest „greu colectiv‟. Credința că nu sunt singurul care trece prin asta și că oamenii sunt interconectați și, în același timp, se află în grija unei forțe superioare.

Mulți părinți se tem, evident, de contactarea virusului de către copii. Dacă toate aceste măsuri își vor atinge obiectivul – copiii nu vor contacta virusul – care este, totuși, prețul pe care îl plătim, de fapt?

Învățăturile orientale ne spun că orice criză (perioadă grea și neașteptată) vine cu o dublă putere. Aceasta poate determina o prăbușire a noastră sau poate reprezenta o reinventare; mai exact, criza este un mare pericol sau o reală oportunitate. Prin urmare, putem plăti cu prețul sănătății noastre (psihice și fizice) sau putem să ne extragem învățăminte semnificative pentru prezent și viitor.

Observându-mi propria minte, știu că în situații dificile, noi, oamenii, avem nevoie de reasigurări și de certitudinea că „totul va fi bine‟. Dar este important să ne flexibilizăm această poftă de control și să ne permitem curajul de a crede în resursele noastre, în reziliență, în relații. Credința și controlul sunt două forțe uriașe, iar în situații de cumpănă putem înlocui una cu cealaltă. Când spun credință, nu mă refer la a renunța la orice formă de control asupra comportamentelor noastre. Din contră, mă refer la îndrăzneala de a face ceea ce intuim sau presupunem că este bine pentru noi (și pentru cei din jur), având vie în minte speranța că „dacă noi ne ajutăm, și Universul va fi de partea noastră‟.

Cele bune ție,
Urania Cremene

Te anunțămcând încep înscrierile

Te anunțămcând încep înscrierile

Completează datele tale și noi te vom anunța pe email

Îți mulțumesc pentru răspunsul tău! În curând te voi anunța când are loc următorul seminar. Fii cu ochii pe Inbox!