Select Page


“Când am devenit mamă am știut că nu e despre pampersuri, tetine, hăinuțe, ghetuțe, pătuț, culoarea camerei copilului meu. Știam că e despre mult mai mult decât toate lucrurile pentru care cei din jurul meu se agitau.

Întrebarea pe care mi-o puneam era: Ce fac cu omulețul ăsta mai departe?

Și m-am apucat să caut. Pe internet, în cărți. Când dormea bebe studiam despre cum se cresc copiii pe bune. Îți spun sincer, a durat ceva să pun cap la cap tot ce găsisem. Pentru că acum 8 ani nu existau atâtea informații într-un singur loc și nu în română. Și mi-am dat seama că de fapt nu cum le aplic avea să îmi dea bătăi de cap.

Problema era alta de fapt:

Din ce în ce mai multe persoane din jurul meu, chiar și cei din familia mea, au început să mă privească diferit, ca să nu zic că simțeam că sunt “ciudata” casei. Asta pentru că “pierdeam timpul” citind, și căutând explicații și metode cum să îmi cresc copilul. Altfel decât știau ei.

Practic a trebuit să las la o parte tot ce auzisem sau învățasem “după ureche” despre cum se cresc copiii, odată cu ideea că nu am nevoie să învăț parenting.”

Ioana, mama unui băiețel de 8 ani

De unde vine convingerea că Știi cum să crești un copil tâta timp cât nimeni, niciodată, nu ne-a învățat pe bune cum să facem asta?

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine convingerea asta și iți mărturisesc că eu nu am simțit niciodată despre mine că știu cum să fac asta, de la început.

Până la urmă, diferențele dintre felul în care ne creștem copiii azi și felul în care se creșteau acum 20, 30, 50 de ani sunt foarte mari.

Înainte, copiii se creșteau într-o familie extinsă, zadrugală.

În același loc, în aceeași casă, în același sat sau la o bătătură distanță exista o rudă, un unchi, o mătușă, o verișoară, care la rândul lor aveau 3, 4, 5 copii.

Copiii creșteau împreună.

Nu degeaba avem și expresia un copil este crescut de un trib, de un sat.

Dar în zilele noastre, această presiune de a crește un copil este așezată pe umerii a doi oameni, o mamă, un tată. Mai apare, uneori, câte o bunică sau o bonă în această poză, in situațiile fericite.

Cumva, informația nu s-a dus mai departe. Dacă nu ai văzut cum să crești un copil, nu știi nici măcar să îl speli, să îi schimbi un scutec.

Nu știi nimic despre el.

Părinții noștri sau bunicii noștri au avut, poate, această șansă șă vadă cum se crește un copil și informațiile pe care ei le-au primit au funcționat. Pentru că, pe atunci, societatea a arătat aproape mereu la fel, până a început industrializarea.

Atât în timpul Primului Război Mondial, cât și în perioada interbelică și chiar și după, familiile au arătat aproximativ la fel. Rolurile si ierarhia în familie erau clare.
Părinții se preocupau mai mult de cum să îl hrănească și asta a fost o problemă – cum să hrănești un copil sau mai mulți – poate una dintre cele mai mari; cum să îl îmbrace, cum să îl ducă la o școală, iar apoi să îl invețe o meserie – și cam atât.

Abia începând cu anii 60 nu a mai fost doar despre cum crești un copil, ci despre cum îl ajuți să fie fericit în propria-i piele.

Adică echilibrat.

Cu alte cuvinte, cum îl ajuți să devină cea mai bună variantă a lui, astfel încât nu doar să aibă o meserie, ci să fie una pe care să o facă cu plăcere și să nu se trezească dimineața cu Bleah. Să contribuie la binele celorlalți. Să aibă o viață semnificativă.

Iată că până atunci fericirea nu era un subiect. Era despre supraviețuire și cam atât.

Mesajul de la Ioana, cel pe care ți l-am expus mai sus, a fost pentru mine ca un portal. Mai exact, m-a dus în timp, în urmă cu 10 ani, când mi-am îndreptat toată atenția spre parenting.

Atunci mi-am dat seama cât de multe aveam de schimbat la mine, în primul rând, ca să devin cea mai bună versiune a mea, pentru copilul meu.

Și mai mult decât atât, imi doream că atunci când voi deveni mamă să știu ce am de făcut în momentul în care copilul meu se va tăvăli pe jos, în momentul în care va da drumul pe gresie primului pahar, în momentul în care va smulge o jucărie, când va arunca suzeta pe jos, când mă va minți pentru prima dată sau chiar va refuza să își facă temele.

Am studiat câteva sute de cărţi, zeci de articole şi programe online, 4 metodologii diferite de parenting, m-am certificat în două dintre ele şi m-am îndrăgostit de acest domeniu.

În acel moment nu exista ideea de expert în Parenting în România. Domeniul acesta era la vremea respectivă un pionierat, multă lume considerând că nu are nevoie să învețe cum să își crească mai bine copiii. Încă mai avem de lucrat la această percepție…

Am studiat Teoria Autodeterminării, potrivit căreia noi oamenii ne naștem cu 3 Nevoi Psihologice de Bază: Conectarea, Competența și Controlul. Și dacă aceste 3 nevoi ne sunt satisfăcute simultan, se instalează în noi starea de bine.

Am dus această teorie și în rândul comportamentelor copiilor și am făcut din ea baza celor 18 tehnici de parenting pe care le-am predat la peste 100.000 părinți din România și pe care le regăsești și în cartea pe care am lansat-o de curând “Cele 3 Nevoi Psihologice de Bază ale Copiilor”.

Dacă vrei și tu să:

– înveți cum să corectezi, din capul locului, orice comportament negativ al copilului tău;

scapi de stresul din “meseria de părinte”;

găsești răspunsuri la provocări de soiul:

“cum îl încurajez pe copilul meu să nu mai mintă, fără să îl pedepsesc”,
“cum îl ajut pe copilul meu să doarmă în patul lui”,
“Cum îl învăț să își strângă singur jucăriile”,
“Cum îl încurajez să nu mai lovească”,
“Cum îl conving să iasă din parc atunci când e timpul”,
“Cum îl învăț să se îmbrace singur”

… și la multe alte provocări cu care te confrunți în relația cu al tău copil, fie că are 2 ani sau 18 ani, dă click pe imaginea de mai jos și pre-comandă cartea “Cele 3 Nevoi Psihologice de Bază ale Copiilor”.

Îmbrățișez,
Urania