Se intampla uneori sa cadem in capcana de-a fi ori prea mandri de noi insine, ori prea modesti.
Adesea, ajungem sa proiectam felul nostru de-a fi asupra felului de-a fi al copiilor nostri.
Iar daca intelegem si aplicam gresit conceptele de mandrie si de modestie, efectele pot sa fie suficient de negative pentru viata noastra si a copiilor pe care ii crestem.
Atat mandria, cat si modestia pot sa aiba 2 valente. Ele pot sa fie atat sanatoase, cat si nesanatoase.
Ce se intampla cand incurajam o mandrie nesanatoasa in noi si in copii?
Vom avea de-a face cu copii rasfatati, alintati, ingamfati, egocentristi, mofturosi, care nu au o perceptie corecta asupra potentialului lor real.
Crestem riscul sa avem parte de mai multe esecuri pentru ca avem impresia ca putem face orice si pentru ca avem o perceptie exagerata asupra capacitatilor noastre…
Ce se intampla cand incurajam o modestie nesanatoasa?
Copiii nostri vor avea o stima de sine scazuta, nu vor avea incredere in ei insisi, vor fi tot timpul dependenti de cineva, suspusi excesiv autoritatii, nu vor avea initiativa sau curaj sa-si sustina propriile opinii…
De aceea, incurajez parintii sa adopte o viziune echilibrata, sa inteleaga si sa promoveze mai degraba mandria si modestia sanatoase, atat la copiii lor, cat si la ei insisi.
Te invit sa vezi acest scurt video si sa afli 3 lucruri simple pe care poti sa le faci ca sa incurajezi modestia si mandria sanatoase, la tine si la copilul tau.
Evita astfel, rezultatele negative de mai sus si bucura-te de efectele pozitive pe care ti le ofera mandria si modestia sanatoase, pentru ca beneficiile acestora iti vor aduce opusul efectelor nedorite de mai sus, plus multe altele. 🙂
P.S. Te invit sa-mi lasi un comentariu mai jos si sa-mi spui parerea ta despre mandrie si modestie si despre cum am putea incuraja formele sanatoase ale acestora.
Iti multumesc! 🙂
9 răspunsuri
Buna Urania, o intrebare despre aceasta mandrie nesanatoasa. Copilul meu are tendinta de a le spune altor copii sau chiar noua ca suntem prosti (deoarece nu ne pricepem la fel de bine ca el la nu stiu ce joc) sau eu sunt o baba pentru ca nu pot alerga cu caruciorul cu bebele la fel de repede ca si el. Inteleg ca in felul acesta lanseaza o provocare, evident una jignitoare si umilitoare, un comportament invatat imi imaginez la gradi (trebuie sa iesi in evidenta prin ceva acolo, nu?) Sau, explicatia mai complicata ar fi ca eu i-am tot netezit cornitele cu diverse laude la superlativ, de genul ce copil minunat esti! Referitor la „ce copil mununat esti” – sunt de urmatoarea parere> nu exista riscul sa devina arogant deoarece spunandu-i ca este un copil minunat il programezi sa devina astfel in viitor, sau ii vezi partea frumoasa si minunata din el si atunci i-o scoti la suprafata. Asta e teoria mea despre „minunatia” copilului pe care trebuie sa i-o arati, sa i-o spui, sa i-o amintesti, sau cel putin asta cred eu ca fac in fiecare zi cu copilul meu, ii spun ca este un copil extraordinar. Pe termen scurt la o provocare de genul „esti prost, sau esti o baba” i-as da un sut in fund cum il ajung din urma (in joaca), pe termen lung ma gandeam la cum il invat sa lanseze provocari frumoase de genul: hai sa alergam impreuna si cine castiga primeste o inghetata! sau cine castiga este cel mai bun alergator dintre noi doi. Ce parere ai de strategia mea? Si mai ales cum o pun in aplicare? Ai alte idei? Multumesc!
Draga Oxana,
copiii provoaca, da.
Luand pe rand intrebarile tale: a spune unui copil ca este minunat, extraordinar, este un lucru la fel de…minunat :). Asta atata vreme cat acelasi copil vede ca noi apreciem in acelasi fel si alti oameni, ca frumusetea, de exemplu, imbraca multe forme si ca gesturile pot fi de asemenea extraordinare, nu doar persoanele care le fac. Mai exact, poti aprecia gesturile frumoase pe care le face, explicand de ce sunt frumoase. Astfel va vedea ca, dincolo de iubirea neconditionata pe care i-o arati, o fiinta extraordinara este aceea care se straduieste in fiecare zi sa fie mai buna, sa ajute, sa ii pese, sa invete, sa empatizeze, sa fie alaturi de altii la nevoie.
In privinta competitivitatii la alergare – cu un premiu fie el si inghetata, nu ajuta prea mult. Provocarea lui ar fi sa inteleaga 1. ca nu poti alerga la fel de repede cu un carucior in fata cum alearga el fara si 2. ca daca chiar ai alerga la capacitatea ta, ar fi posibil sa alergi mai repede decat el. Competitia se face cu cei cu care te poti masura.
Buna Oana!
Ma bucur daca pot sa-ti fiu de folos 🙂
Poti sa-i spui pur si simplu
„Ai putea fi mandra de tine pentru ce-ai facut!”
„E grozav cand iti ies lucrurile, asa-i? Cum te simti?”
„Imi povestesti cum ai facut?”
doar cateva (din multele) exemple.
Sper ca a ajutat.
cele bune tie!
Buna Urania, in primul rand iti multumesc pentru toate sfaturile pe care ni le dai, le simt foarte utile si adecvate lumii in care traim. Am o intrebare legata de exprimarea mandriei sanatoase, cu un exemplu din viata mea si a fetitei mele de 4 ani: de cateva ori la rand, i-am spus ca ma bucur pentru ca a reusit sa faca anumite lucruri si ea s-a bucurat mai mult de bucuria mea in loc sa fie ea mandra de ea insasi si atunci am incercat sa reformulez, ca sa o fac pe ea sa inteleaga de ce trebuie sa fie mai intai ea bucuroasa de reusita si apoi noi restul. Nu stiu insa care ar fi o formulare buna in acest context, ce parere ai?
Draga Adelina,
multumesc ca mi-ai scris si ca mi-ai impartasit gandurile tale.
Ceea ce eu povestesc parintilor nu este nici pe departe INTREAGA filosofie de-a creste si educa un copil. Cred ca fiecare familie este diferita si are valori si principii diferite. Religia – credinta in general sunt subiecte foarte sensibile si cred eu – intime. Eu nu simt sa-mi trambitez religia, cum nu simt sa vorbesc mult despre viata mea personala. Am prieteni dragi in intreaga lume, care apartin unor credinte diferite, de la iudaism, la budism sau taoism si-i iubesc pe toti in egala masura. In programul online pe care l-am lasnsat anul trecut sunt inscrisi (si) preoti (parinti in acelasi timp) si gasesc foarte valoros sa vorbesc cu ei despre includerea principiilor pe care le promovez, laolalta cu cele crestine.
Ca sa conchid: motivul pentru care nu vorbesc despre Dumnezeu niciunde nu este pentru L-am exlus din vietile noastre, ci pentru ca cred ca este o alegere intima, personala a parintilor sa vorbeasca si sa impartaseasca copiilor credinta lor, oricare ar fi aceasta. Putem creste OAMENI, indiferent de natura credintei noastre.
Cu drag 🙂
Multumesc pentru fiecare fragment oferit, pentru educatia de care beneficiez cu bucurie ca si parinte si pe care o pot daruii fetitei mele cu fericire, incredere si zambet! Vreau in continuare tot mai multa cunoastere despre cea mai importanta lectie si responsabilitate a vietii -educatia si dezvoltarea copiilor nostri! Ceea ce ati creat si transmiteti acestui popor , este extraordinar de sanatos si benefic! Toata aprecierea!!!
Eu iti multumesc, Mona. 🙂
Cand am vazut zicala, m-a apucat un tremur. Sunt un adult care nu poate sa accepte lauda fiindca: „lauda de sine nu miroase a bine” si am extrapolat si la ceilalti, daca cineva ma lauda cred ca sau are un interes sau ma iubeste si ma flateaza gratuit. Mi-a placut materialul si cred ca este foarte important sa ajungem la limita sanatoasa dintre modestie si mandrie 🙂 Cred ca modelarea unui copil este un proces constant care este direct proportional cu dezvoltarea emotionala a parintelui.
Da, mai Urania, sunt de acord in mare parte cu sfaturile tale bune, cu tot pozitivismul asta pe care il transmiti in cresterea copiilor si pe care l-ai preluat din Occident. Dar as vrea sa te intreb, cum ramane cu Dumnezeu? Ce loc mai are El in viata copilului nostru daca noi nu ii spunem si ca: „Stii, poti sa te bucuri ca ti-a iesit, dar nu uita sa ii multumesti Bunului Dumnezeu pentru ca ti-a ajutat.” Sunt tot mai multi parinti care incep sa te asculte orbeste, platesc o gramada de bani ca sa vina la seminariile tale sau ca sa achizitioneze cursurile implementate de tine online, iar tu nu pomenesti nicaieri de existenta lui Dumnezeu in viata parintilor si a copiilor, ceea ce inseamna ca Il dai la o parte cu totul, El nu mai reprezinta un reper in viata noastra.