Select Page

Au trecut trei ani de la tragedia Colectiv, eveniment care a reverberat puternic în fiecare dintre noi, și poate puțin mai mult în cei care sunt părinți, având în vedere vârsta fragedă a celor care și-au pierdut viața în incendiu. În zilele acelea, mă plimbam în zona în care s-a întâmplat, împreună cu Amos, fiul meu care avea cinci ani, iar el a început să mă întrebe ce e cu lumânările și coroanele de flori. Alegerea mea a fost să îi spun adevărul. Și despre asta vreau să vorbesc azi: cum le povestim copiilor despre moarte, ce le spunem atunci când se întâmplă o tragedie colectivă sau, și mai dificil, cum le vorbim despre moartea unei persoane din familie.
Esențial este ca cei mici, încă de la vârste fragede, să fie familiarizați cu conceptul de moarte, care este, până la urmă, ceva natural, firesc și care se întâmplă la un moment dat, cu certitudine. La vârsta de 1-3 ani copiii pot învăța despre lipsa permanenței și a faptului că totul este în transformare, vorbindu-le despre sfârșitul vieții obiectelor: un castron care se sparge, un covrig rupt care nu mai poate fi lipit, frunzele copacilor care toamna se îngălbenesc și cad. La 3-6 ani copilul poate vedea o pisică moartă pe marginea șoselei sau un porumbel înghețat, prilej pentru părinte de a-i vorbi despre lipsa veșniciei și ce se întâmplă cu corpul rămas fără suflare. Orice ocazie ai, iar ele sunt foarte multe, căci moartea este prezentă mereu în viața de zi cu zi, te sfătuiesc, dragă părinte, să nu eviți subiectul și să îi vorbești copilului cu calm și relaxare despre ce înseamnă. Cu cât este mai familiarizat, cu atât poate depăși mai ușor un eveniment tragic, care îl afectează în mod direct: moartea cuiva drag.

Dacă un astfel de eveniment se produce, eu pledez pentru abordarea copilului cât mai repede după ce s-a întâmplat, spunându-i acestuia adevărul imediat. Nu îl trimitem la o prietenă în alt oraș sub pretext de vacanță și îi povestim după două săptămâni. În discuția cu el, nu trebuie să ne ascundem lacrimile și suferința, însă e important ca, totodată, să-i transmitem copilului că da, ne doare, însă știm să ne ducem durerea, controlul nu l-am pierdut, iar el, copilul, este în siguranță, alături de un adult care îi este în continuare stâlp și călăuză. Dacă nu suntem într-o stare psihică stabilă, atunci recomand ca vestea să fie dată împreună cu un alt adult sau mai mulți, din familie, care să poată să susțină părintele în transmiterea acestui mesaj.

Un aspect foarte important, într-o astfel de discuție cu un copil, indiferent că este vorba de dispariția cuiva drag sau despre o tragedie colectivă, este să ne asigurăm că folosim cuvântul ”moarte”, verbul ”a muri”. Copiii nu au gândire abstractă, ei nu pot să interpreteze metafore. Dacă îi spui unui copil că ”Dumnezeu l-a luat pe bunicul la El”, copilul va înțelege, literalmente, asta, iar Dumnezeu poate deveni în mintea lui un căpcăun care îi fură pe cei dragi. Așadar, bunicul nu ”s-a ridicat către cer”, nu ”s-a dus în lumea celor drepți”, nu ”a urcat pe un norișor și acum stă printre stele”, ci, concret ”bunicul a murit, sufletul lui i-a părăsit corpul, iar noi îi păstrăm amintirea vie și onorăm toate momentele fericite pe care le-am avut alături de el”. Nu mințim copiii legat de ce s-a întâmplat, nu le spunem că cel care a murit a plecat într-o călătorie sau în străinătate. Copiii simt ce se întâmplă și îi frustrează foarte tare când nu li se spune adevărul. Încurajați-i să-și arate emoțiile, unii vor plânge imediat cum au aflat, alții se vor închide în ei, unii vor refuza să accepte adevărul, alți copii se vor arăta nepăsători. Oricum ar fi, permiteți-le să se exprime așa cum simt, explicați-le despre cum vă manifestați voi și alții din jurul vostru suferința.

Multe întrebări ale copiilor care ne încuie sunt legate de ce se întâmplă după moarte. Iar aceasta este o chestiune de credință personală și foarte specific culturală, având interpretări dintre cele mai diferite. Copiii privesc lumea prin ochii noștri, până la o experimenta și a trage propriile concluzii, ei o înțeleg din prisma valorilor, principiilor și credințelor părinților. Așadar, le spunem copiilor ce credem noi, cu adevărat, că se întâmplă după moarte (nimic, mergem în rai, ne reîncarnăm, samd). Totodată, este important să le spunem și că nu există un răspuns echivoc la această întrebare. Le spunem că, așa cum noi avem o credință despre acest subiect, alții au alte opinii, de pildă grecii antici considerau că.., budiștii văd moartea ca pe …, egiptenii mumificau cadavrele pentru că… . Până la urmă, nu știe nimeni cu siguranță despre ce se întâmplă cu adevărat după moarte, așa că le spunem că ce este important e să ne bucurăm de viața pe care o avem și să o facem frumoasă atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru.

Mai punctez un ultim aspect al acestui subiect. Din falsa credință că amintirea morții cuiva drag va provoca suferință, adulții evită, în viitor, să mai vorbească despre defunct. Cercetările, însă, contrazic această credință. Adică, în momentul în care sentimentul de dor sau de lipsă apare, este mai ușor să îl duci dacă vorbești despre asta. Acesta este și motivul pentru care, în religia ortodoxă, există parastasele. Ele sunt mai puțin pentru cel decedat și mai mult pentru cei care au rămas. Aceștia se întâlnesc la intervale regulate de timp pentru a-și aminti despre cel care a murit, pentru a povesti cu ceilalți despre cum s-a schimbat viața lor între timp, vorbesc despre ce au învățat de la cel care nu mai e. Astfel, este foarte important ca, dacă un copil plânge, de exemplu, după bunica moartă, să nu ne prefacem că nu am auzit sau doar îl luăm în brațe pentru a-l liniști. Ce facem? Ne așezăm alături de el și vorbim despre bunica sa: ”da, e normal să îți fie dor de ea, și mie îmi lipsește, îți mai amintești ce plăcinte bune cu scorțișoară făcea?” Astfel, îi lăsăm să își exprime dorul, ca ei să înțeleagă că e ceva normal să ai acest sentiment, le povestim, și îi încurajăm și pe ei să o facă, despre orice amintire plăcută încărcată cu energia sau personalitate celui care nu mai este.

Moartea este, probabil, unul dintre cele mai înfricoșătoare aspecte ale vieții și noi, părinții, ne-am dori să îi ferim pe copiii noștri de orice experiență neplăcută. Totodată, este rolul nostru să îi pregătim pentru viața adevărată, așadar e necesar să abordăm și acest subiect cu ei. Cu căldură, cu naturalețe, cu acceptare. Fiindcă așa cum privim noi moartea, așa o vor face și ei.

sursa photo