Povestea Mariei – Episodul 2
M-am săturat să aud “NU” de la copiii mei! Ce să fac…
Urma să ne reîntâlnim într-o miercuri, la o săptămână de la prima noastră întâlnire.
Nu ne-a ieșit.
Scuzele au continuat și de această dată din partea Mariei, așa că au trecut vreo 10 zile până ne-am revăzut.
În schimb, ceea ce a făcut temeinic a fost să-și facă „temele”.
După 6 zile de la întâlnirea noastră, în e-mailul meu se găsea mesajul de la ea, cu toate situațiile neplăcute din viața ei și felul în care ar arăta ideal pentru ea.
Cred că am numărat în jur de 30.
Erau acolo, de-a valma, dorințe care țineau de relația cu copiii, de relația dintre copii, de relația cu Radu, de relația cu colegii și alte câteva, care țineau de relația cu ea însăși.
Citind această listă, m-a lovit un adevăr – primul lucru pe care l-am învățat de la, sau mijlocit de, Maria: cele mai multe probleme pe care noi, oamenii, le avem în viață, sunt pricinuite de relații.
Uitându-mă pe lista ei, 90% dintre probleme erau probleme în relații!
Am conștientizat, apoi, că fiecare relație are propria ei dinamică, desigur. Doar că unele mecanisme sunt aceleași, că pot fi replicate și că e imposibil să îmbunătățești o relație fără să ai deja instrumentele pentru a îmbunătăți și altă relație.
Maria voia să iubească, să fie iubită și să se iubească pe ea însăși.
Pe listă am găsit și dorințe care țineau de corpul ei fizic.
Voia să fie mai atrăgătoare, mai tonifiată, voia să se simtă din nou femeie și încrezătoare în ea.
Eram deja nerăbdătoare să lucrez cu Maria.
Prioritățile ei?
Iată primele 3, în ordine:
- copiii să facă ce spun eu, de prima dată când le solicit ceva – m-am săturat să aud “NU” de la ei
- să nu se mai certe mereu (pe jucării, pe intratul în camera unuia și altuia, etc)
- să vorbesc cu Radu aceeași limbă, când vine vorba despre educația copiilor, și să nu ne mai contrazicem în fața lor
Era luna mai și tot orașul arăta splendid.
Nu m-am îndurat să merg cu mașina la întâlnire, așa că am profitat de vreme și de proximitatea cafenelei în care urma să ne întâlnim și m-am suit pe bicicletă.
Maria a venit într-o rochie simplă, verde, lungă și largă.
Aceeași geantă, același aer absent, obosit și anxios.
Mi-a zâmbit, însă, când m-a văzut și, încă de dinainte să se așeze, și-a scos din geantă un caiet și un pix.
Pe caiet (nou-nouț) scrisese cu carioca: Urania.
M-a amuzat.
– Maria, te cheamă Urania?
A râs.
– Uite ce-ți sugerez: scrie pe caiet, sub numele meu (care ar fi fost potrivit să fie al tău): Planul meu de parenting
Pentru că asta vom face.
Un plan de parenting, pas cu pas, pe care tu să-l implementezi pe termen lung și care să-ți construiască o relație armonioasă cu copiii tăi.
I-a plăcut această metaforă.
A scris imediat acest titlu.
Urma să văd acel caiet umplându-se, pe parcursul unui an întreg aproape, arătând mereu mai tocit, cu o pată pe el, apoi încă una.
Maria îl căra după ea, peste tot.
– Ok.
Hai să ne ocupăm de problema prioritară pentru tine.
Copiii nu te ascultă și tu vrei să facă ceea ce le ceri, de prima dată când le soliciți asta.
– Chiar se poate așa ceva? m-a întrebat Maria, cu o figură mirată din cale-afară.
– Da, se poate.
Copiii nu vor sta în poziție de drepți și vor spune ocazional „nu” , dar va fi argumentat.
Ceea ce este foarte bine.
Vei înțelege diferența dintre obediență și cooperare și vei accepta acele „nu-uri”, pentru că și copiii vor ști să ofere alternative, sau să-și argumenteze refuzul.
Și, mai mult decât atât, vei vedea că sunt doar 3 motive care stau în spatele refuzurilor.
Știu, la prima vedere pare că sunt mult mai multe, câte unul pentru fiecare refuz, te-ai putea gândi, dar sunt doar 3.
Despre asta, însă, vom discuta mai târziu…
Dar până atunci, spune-mi, te rog, cum reacționezi tu la refuzurile lor.
Maria mi-a povestit ceea ce auzisem deja de multe ori de la părinții care se confruntau cu refuzuri din partea copiilor.
– Păi… întâi repet ceea ce am cerut.
De exemplu, azi dimineață, Andrei nu voia să stea pe scaunul lui în mașină, voia să stea direct pe banchetă.
Inițial, i-am spus: „trebuie să stai în scaunul tău, ca să te pot lega!”
El, nimic.
– Andrei, ți-am spus să te urci în scaun!
– Nu vreau!
– Andrei, urcă-te în scaun, că nu plec așa și întârziem la grădi.
– Nu vreaaau!
– Te rog frumos să te urci în scaun, așa cum s-a urcat și Catarina, hai, te rog frumos, că întârziem!
Deja pe aici încep să mă enervez și să ridic tonul.
Andrei o ținea pe-a lui.
În plus, nu-i place când i-o dau exemplu pe soră-să, știu asta, dar nu mă pot abține.
– Înțeleg asta, mulți părinți sunt în aceeași situație, dar îți voi explica ce să faci și, treptat, vei reuși să te abții și să faci lucrurile diferit.
Puțină răbdare, doar… 🙂
Maria a povestit în continuare:
“- Dacă nu te urci în scaun și nu-ți pui centura, nu-ți mai pun CD-ul cu muzica ta preferată pe drum!”
– Nici asta n-a ținut și nici amenințările că nu-i mai citesc povestea de culcare, sau că nu mai primește ciocolată Kider (el așa îi spune). :-)))
De obicei, mă enervez suficient de tare, apoi explodez.
Dimineață m-am dat jos din mașină, am deschis portiera din spate, l-am smuls de pe banchetă, l-am urcat cu forța în scaunul lui, i-am pus centura, am trântit ușa de la mașină și-am plecat în urletele lui Andrei și miaunelile Catarinei, care, după ce s-a speriat de reacția mea, a început să facă mișto de frati-său.
Cam așa se petrec lucrurile…
Alte dăți îi promit anumite lucruri…
Nu știu, ceva ce știu că-și dorește, sau ceva ce am la îndemână.
Sau îl „momesc”.
Dacă nu vrea să plecăm din parc, îi spun că îi iau un covrig de la covrigăria din afara parcului – doar ca să-l scot din parc.
Când nu vrea să mănânce ce are în farfurie, îi spun că, dacă mai ia 10 linguri de supă, îi dau un biscuite din ăla bun-bun.
La Catarina nu prea mai ține cu promisiunile și nici cu dusul de nas, dar și cu ea le-am făcut și le fac pe toate pe care ți le-am spus.
Pe ea am și bătut-o, de vreo 4-5 ori.
Așa, cu palma la fund, dar zdravăn.
Mă scotea din minți!
Îmi pare rău de fiecare dată când iese scandal…
(continuare pe pagina următoare)