Cine este Maria…
Întâlnirea cu Maria
Aveam întâlnire cu Maria într-o cafenea din centrul Bucureștiului.
O așteptam deja de 10 minute, când primesc un mesaj, că mai întârzie 5.
Mesajul era lung și plin de scuze. Era a treia oară când încercam să ne întâlnim.
De fiecare dată intervenea ceva (la ea) și contramanda.
Am vrut să mă întâlnesc cu ea, fiindcă avea o voce caldă, era evident o femeie educată și, din felul în care punea problema, era disperată, iar eu – ultima ei salvare.
De fiecare dată când contramanda, îmi trimitea mesaje lungi, cu scuze multe, dar fără a scoate în evidență motivele pentru care n-ar putea veni.
Maria a intrat alergând pe ușă și mi-am dat seama că e ea, după aerul de om pierdut, fără busolă, după privirea rătăcită și mișcările bruște pe care le avea. Dacă n-aș fi ridicat o mână, s-ar fi uitat peste mine și m-ar fi pierdut în cafenea, deși eram doar 3 persoane înăuntru.
Era îmbrăcată clasic, chiar foarte clasic, bătrânește pentru vârsta ei de probabil 33 de ani. Pantaloni negri, drepți, ceva prea largi pentru silueta ei subțire, cămașa albă purtată pe afară, și ea prea largă, sacou prea scurt și pantofi cu toc mic. Părul negru, relativ scurt tuns și aranjat neglijent.
Întreaga ei făptură urla „lipsă de timp” pentru orice.
Totul redus la practic, de la manichiură, coafură, la geanta urâtă de-a dreptul, din care ieșeau un dosar și alte câteva hârtii.
Maria s-a trântit pe scaun, și-a mai cerut încă de 4 ori scuze, a apucat meniul de pe masă (încă nu m-a privit în ochi) și s-a uitat grăbită după un chelner. Și-a comandat o cafea și o apă plată.
Când a început să-mi vorbească, vocea îi era tristă, fermă, deznădăjduită, ca și cum s-ar fi poticnit în emoții îngropate adânc, pe care nu le-a scos afară niciodată.
Era evident că Maria nu obișnuia să vorbească despre ea.
Gândea o propoziție-două, apoi se oprea să se gândească puțin, apoi mai rostea 2-3.
– M-am măritat imediat după ce-am terminat facultatea.
Am făcut Dreptul și l-am cunoscut pe Radu în facultate. Cel mai mișto bărbat din an.
Înalt, sigur pe el, toate fetele ar fi vrut să-l ia. Râdeam mult împreună.
Asta mi-a plăcut, că mă făcea să râd.
Și era (este!) foarte responsabil.
E un avocat mai bun decât mine, asta e clar.
Lucram împreună, aveam cabinetul nostru.
Munceam 10-12 ore pe zi, câteodată și în week-end-uri.
După ce-a venit primul copil – Catarina (5 ani are acum), eu m-am oprit din muncă și-am stat acasă cu ea.
Eram într-o depresie cruntă.
Mă făcusem cât casa, nu mai puteam îmbrăca nimic, Catarina n-a dormit o noapte de la cap la coadă niciodată.
Eram obosită.
Dar obosită, nu așa!
Începusem să fac crize de gelozie.
Radu venea parcă din ce în ce mai târziu, primea tot soiul de mesaje și telefoane, parcă se ascundea de mine când vorbea la telefon.
Începuse să nu-mi mai povestească despre dosare, despre clienți, despre întâmplări din instanță.
Asta mă ținuse o vreme conectată la ce făceam, mă simțeam importantă, câteodată îmi cerea sfatul.
Apoi, s-a dus și asta.
Îmi vorbea sec, nu mai zâmbea – decât când o vedea pe cea mică.
Dacă îl întrebam când vine, sau dacă îl aștept la masă seara, mă întreba: „Iar îți umblă mintea că te-aș înșela?”.
Ziua mea era împărțită între copil și casă.
Câteodată venea și mama pe la noi, să mă mai ajute.
Venea și o femeie, o dată pe săptămână.
Nu eram obosită de treabă.
Eram obosită de nesomn și absolut incapabilă să mă urnesc din casă în orice direcție.
Nu puteam să merg la coafor sau la un magazin de îmbrăcăminte. Pur și simplu eram blocată în capoate și orice ieșire din casă îmi provoca anxietate.
Când Radu, din ce în ce mai rar, mă mai invita la o cină de afaceri cu vreun partener, intram în panică!
Mă simțeam ca un refugiat ilegal, închis în casa lui Radu, căruia el îi aduce de mâncare și-l scoate noaptea în siguranță la plimbare.
Pe acest fond a apărut și Andrei (3 ani).
Niciunul dintre noi nu își aduce aminte despre când a fost Andrei conceput.
Făceam „asta” atât de rar, încât a fost ca un miracol.
Nici nu mi-am pus problema să avortez. Pur și simplu am acceptat.
În acel moment, aș fi acceptat să mi se taie și o mână.
Nu aveam voință de vreun fel.
(continuare pe pagina următoare)