Realitatea Mariei

Uite unde sunt acum: m-am întors la birou de 1 an.

Am stat acasă 4 ani.

Doi ani cu Catarina și 2 ani cu Andrei.

Habar nu mai am ce am de făcut la birou.

Nu mai sunt la curent cu legislația, ultima secretară din birou e mai bună decât mine, Radu mă ia peste picior, câteodată de față cu angajații.

Seara ne certăm din cauza asta.

Cu copiii, facem cu schimbul.

O dimineață îi duc eu la grădiniță, o dimineață îi duce el.

Mă trezesc la 6:15, la 7 scol copiii.

În ora aia fac duș, pregătesc micul dejun, mă îmbrac, câteodată apuc să mă fardez nițel, le pregătesc hainele copiilor, fac cafea și ceai.

Radu are baia lui și stă acolo 30 de minute în fiecare dimineață.

De când deschid ochii, copiii se ceartă.

De când a apărut Andrei, nu se mai poate nimic cu Catarina.

Totul este un „nu”, un „lasă-mă în pace”, un „ești o mamă rea”, și îl lovește pe Andrei de câte ori are ocazia.

O face de față cu mine, să văd eu.

Diminețile sunt un coșmar.

Până se dau jos din pat, până se spală pe dinți, până se îmbracă…

Catarina nu vrea să se îmbrace cu nimic.

După ea, ar ieși goală din casă.

Orice îi dau, nu-i convine.

Și are haine mai multe și mai scumpe decât mine!

Câteodată, Radu iese țipând din baie, rățoindu-se la copii

Asta funcționează de cele mai multe ori și, mai cu câr mai cu mâr, ajung la masă.

Alt circ.

Că nu voiau cereale și oua, că ouăle sunt fierte tari și le voiau moi, că am pus prea multă miere în ceai, că pâinea nu-i prăjită destul, că de ce ne duce tati la gradi și nu ne duci tu, de ce ne duci tu și nu tati, nu vrem să mergem diseară la bunica, vrem, nu vrem, vrem…

Ieșim din casa în nervi, aproape de fiecare dată.

Îl aud pe Radu cum răsuflă ușurat în spatele meu, când mă urc eu cu ei în mașină.

Seara îi iau și, până se culcă, asist doar la certuri între ei, la împunsături.

Nici dacă mergem la un film, nu sunt în stare să stea unul lângă altul, fără să se certe.

Țip des la ei, mă enervez, îi pedepsesc, îi ameninț cu tot felul de lucruri.

Doar așa mai scoatem ceva de la ei.

Pot să fac un duș sau o baie, numai dacă e și mama la noi.

Dacă sunt în baie și mă spăl, Andrei vine și-mi stinge lumina.

Dacă ies s-o aprind, începe o luptă.

O stinge la loc și râde.

O face ca să mă enerveze, iar Catarina se bucură că nu e doar ea capul răutăților.

Seara, când îi culc, e același circ.

Vor amândoi câte ceva.

De multe ori, dacă Radu e acasă, e mai simplu.

Pe el îl mai ascultă.

Dacă sunt singură cu ei, poate să dureze și 1 ora jumate până se culcă.

Se face 10.30.

Relația noastră e în pom.

Comunicam sec, organizatoric.

Eu sunt mai mereu nervoasă și iritată și critic încontinuu.

Mi se pare că tot ce face Radu este insuficient.

El e liber să-și practice meseria, liber să meargă în delegații, să aibă întâlniri de afaceri și cine cu partenerii.

Eu sunt prizonieră într-o viață pe care o construisem mental cu totul diferită.

Credeam că, dacă o să am o familie cu doi copii, totul o să fie frumos.

Nu e.

E un chin fiecare zi, cu o scurtă pauză de somn.

N-am timp să fac absolut nimic și totul se face în ultimul moment și pe grabă.

Cu copiii nu mă înțeleg deloc și tot ce-mi doresc este liniște.

Măcar o seară să stăm liniștiți la masă, fără țipete.

Măcar o dimineață să ieșim din casă, fără certuri.

Măcar o dată pe săptămână să pot să comunic cu Radu, fără să ne certăm.

Simt că nu mai văd luminița de la capătul tunelului și nu stiu de unde să încep.

Cred că, dacă relația cu copiii mei s-ar îmbunătăți, aș putea și eu să mă relaxez.

Mi se pare că tot ce fac, nu-i bine.

Că indiferent dacă țip, dacă ameninț, dacă tac sau îi ignor, tot nu funcționează ceva.

Iar ei ne învrăjbesc pe mine și pe Radu, și mai tare.

Radu îmi spune mereu că nu știu să vorbesc cu ei, de-aia nu mă ascultă pe mine și-l ascultă pe el.

Ce să fac? Ajută-mă!

(continuare pe pagina următoare)